Puţin praf magic

Când eram prin clasa a doua, îmi aduc aminte că citeam poezia „Copii eram noi amândoi” a lui Eminescu, iar învăţătoarea ne explica sentimentul pe care poetul a vrut sa îl exprime. Ceea ce mi-a rămas mie întipărit în minte e imaginea a doi copii care făceau caruri pentru melci din coji de nucă, imagine asociată la vremea respectivă cu întrecerile între melci, pe care le organizam cand eram copil. Ni se spunea ca poetul îşi amintea cu drag de copilărie, subliniind faptul că, lăsând-o în urmă, aceasta nu i-ar mai putea oferi aceeasi bucurie, ci doar cea mai pură amintire. La acea vreme nu înţelegeam, începusem să înţeleg asta prin clasa a şaptea sau a opta, desigur nu în totalitate, când am conştientizat timpul ca fiind ireversibil. Nu înţelegeam de ce copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, nu îmi păsa să aflu răspunsul... eram doar un copil care se bucura de perioada aceea, fără să aibe habar că la un moment dat va lua sfârşit. Am crezut în Moş Crăciun până la o vârsta destul de înaintată, şi acum mai cred, numai că nu îl mai aştept. Cred în puterea magiei de orice fel, ştiu că oamenii pot face asta prin puterea exemplului personal, prin curaj şi încredere. Consider aceste fapte nişte lucruri simple care, adunate, pot împlini orice dorinţă. Sunt conştientă de faptul că Moş Crăciun este un erou, iar un erou se găseşte în fiecare dintre noi. Singura problemă e că nu ne facem timp să îl aflăm. A rămas, desigur, o urmă accentuată de copilărie în mine, permisă de zodia mea, răsfăţul din partea bunicilor, mama, de care am avut parte mai rar, tataie, care obişnuia să îmi spună poveşti înainte de culcare şi alte detalii specifice. Din fericire, am prins acele ierni când zăpada ne oferea tabloul unui basm în care totul e acoperit de un alb pufos la vedere, în care o linişte perfectă stăpâneşte natura. Îmi amintesc de o seară târzie când mă întorceam împreuna cu părinţii mei acasă, o plimbare fără maşină. Atunci am simţit pentru prima oară magia care domina copacii acoperiţi de un alb feeric, liniştea blândă în care îmi scârţâiau ghetuţele pe zăpadă. Obişnuiam să stau minute în şir la fereastră, să admir plutirea spectaculoasă a fulgilor de nea şi să ascult singurul zgomot al serii, cu care aceştia îmi încântau auzul când atingeau pămantul moale. Scriu aceste rânduri în exact aceeaşi companie. Este trecut de miezul nopţii, suntem în 28 decembrie 2010, iar afară îşi repetă istoria acelaşi basm care mi-a marcat copilăria. Ninge liniştit în oraşul meu, iar atmosfera minunată de dincolo de fereastră îmi aduce amintirile copilăriei aproape. E încântător să pot privi din nou jocul fulgilor de nea la lumina felinarelor şi paşii desenaţi pe aşternutul alb şi moale. Mi-aş dori să fac îngeraşi în zăpadă. Îmi mai este permis acest moft oare? Ceea ce vreau să spun e că, aş putea cu uşurinţa sa ies şi sa fac asta, dar nimic din lumea asta nu mi-ar mai permite să mă simt aşa cum mă simţeam când eram copil. Chiar dacă m-aş întoarce astfel în timp, nu aş mai putea vedea din aceeaşi perspectivă omul de zăpadă din curtea şcolii sau săniuţa, pârtia ar fi un loc prea mic, iar troienele de zăpadă nu ar mai fii munţi pe lângă mine. În seara asta protestez, ca de obicei... o clipă... să găsesc un motiv bun... Dacă faptul că protestez pentru că nu mai sunt copil mă face să par un copil, atunci protestez cu drag. Dar în acelaşi timp, mulţumesc pentru amintirea basmului. Este ca şi cum aş lua o carte cu basme dintr-un pod, după mulţi ani, suflând praful de pe ea. E puţin decolorată şi roasă de trecerea timpului, dar povestea e aceeaşi. Dacă ar fi să dau un sfat, aş spune să vă bucuraţi cu adevărat de cadoul naturii. Eu mă bucur din plin şi sper ca bucuria aceasta să nu lipsească nici unui copil. Sărbători fericite!:)