Ce am învățat de la oameni

   

     

•           Nu mi se pare că oamenii ar avea valori comune cât interese pur individuale, redate ca valori colective și regăsite în tot ce ține de rațiune. 
•           Oamenii nu au principii comune, ci numai cunoștințe transmise în tradiții, folosite drept scuză pentru incapacitatea de a gândi mai presus de ei înșiși. 
•           Tot oamenii se folosesc de standarde, pentru a emite prejudecăți care să le țină de cald când au mințile goale și sufletele reci.
•           Pe oameni nu îi adună laolaltă vreo valoare morală, ei fac bine individual și rău în echipă.
•           Oamenii refuză dezbaterea deschisă când sunt invitați, dar își exprimă dezacordul când nu sunt întrebați.
•           Aceiași oameni își vând esența libertății pentru a putea urî în grup curajul iubirii.

România- țara tuturor discriminărilor

            La tv se vorbește mai peste tot despre legalizarea parteneriatului civil între persoanele de același sex. Dacă nu se începeau aceste discuții de câteva zile, nu eram capabilă să realizez ignoranța personajelor publice pe care le apreciam. Ei bine, rezonanța cu majoritatea gurilor care iau cuvântul îmi scade treptat, mă simt dezamăgită de acele puține personaje care obișnuiau să gândească în România și pentru România. Deși este o chestiune politică, nu știu ce aș putea să spun despre poziția personajelor politice. Remus Cernea e huiduit de toți pentru că se ocupă de chestiuni pe care politicienii veritabili nu dau doi bani și e cam singur pe drumul ăsta. Nu știu cine ar fi gata să îl susțină, riscând să piardă voturile majorității. Se pare că toată lumea joacă un joc al contradicțiilor, Antonescu fiind cel mai evident. Obiectul aflat la intersectarea certitudinii cu nedumerirea, în politică se numește populism. Dacă e să fim total obiectivi, putem vedea și de unde acest populism: de la intersectarea mai multor factori de factură tradiționalistă în primul rând, religioasă și mai nou psihologică, plus alte aberații născute în urma terorii generate de cucerirea planetei și popularea ei cu homosexuali. Ca să citez un contemporan plin de idei, “nu-i lăsați pe homosexuali să vină și să se înmulțească pe aici!”.

            Am să vorbesc despre drepturile homosexualilor ca despre drepturile omului, pentru că până la urmă este vorba despre oameni care cer egalitatea. Și nu am să vorbesc despre acești oameni ca despre o minoritate, pentru că mi se pare oarecum greșit acest termen de minoritate sexuală. Ceea ce m-a convins să urmăresc o dezbatere tv cu subiectul legalizării parteneriatului a fost Cristian Tudor Popescu care a intervenit telefonic în emisiune. L-am urmărit acum ceva timp vorbind despre un anume film cu tematică gay, în care protagoniste erau două femei. Fiind pasionat de filme, omul a vorbit foarte frumos despre acțiunea petrecută în poveste, dar și despre dragostea dintre cele două femei. Ca să îl aud în direct, susținând că sub nici o formă căsătoriile între persoanele de același sex nu ar trebui legalizate. Era vorba de parteneriate, dar în sfârșit, și-a spus cuvântul. Am observat că face parte din grupul oamenilor care n-au nimic cu persoanele gay, dar… au ceva cu persoanele gay. E un joc de contradicții. Adică nu îi discriminează, dar nu le-ar da drepturi. Sau cum să spunem altfel… “domne n-am nimic cu ei, dar să nu-i văd”. O dovadă că există întuneric și în mințile cele mai deschise ale României, Cristian Tudor Popescu afirmă că este de acord cu parteneriatul civil, dar nu și cu căsătoria și cu adopția. Vă rog să mă scuzați, dar eu nu cred în oameni “bine intenționați” ca exemplul de față, deși trebuie să recunosc că e un început și ăsta. Majoritatea României este fie împotriva, că este mai comod să trăiești în evul mediu, fie sunt indiferenți, asa cum dă domnul Popescu semne că ar fi. Mă întreb: există oare cineva în țara asta, destul de destupat încât să spună lucrurilor pe nume? Există cineva care să gândească relaxat dincolo de propria-i realitate? Și am aflat că există și se numește Bogdan Chirieac. Mi-am amintit că am mai avut o ocazie în care să rezonez profund cu acest om.

            În sfârșit, ideea e că nu reușesc să înțeleg forma aceasta de agresivitate a populației homofobe și e posibil să nici nu vreau să o înțeleg pentru că, astfel, m-aș oripila la gândul că trei sferturi din această țară este înapoiată din toate punctele de vedere. Mă înspăimântă până și gândul unei mulțimi de oameni proști, imaginea acestor ființe aruncând cu bucăți din puținul lor creier și comportându-se instinctiv, precum primatele când un animal străin le invadează teritoriul. Helloooo! Treziți-vă și lăsați jocurile, fiindcă este o treabă serioasă! Toți oamenii îmbătrânesc, toți mor, toți plătesc impozite, toți iubesc, toți își doresc, toți au aceleași drepturi atât la viață cât și la a-și trăi-o. Găsesc mai peste tot injurii la adresa homosexualilor, foarte multă violență din partea capetelor de care spuneam mai sus că își risipesc bucățile de creier. Îi văd ca pe niște zombie, de aceea am creat imaginea asta. Sunt acel gen de adunătură care consideră că dețin adevărul suprem și în general sunt creștini, ba mai mult, se consideră morali, ceea ce mi se pare greșit. Dacă tot tindem să dăm de înțeles că morala e totuna cu morala creștină, atunci eu zic să mai adăugăm niște denumiri, poate și criminalii au morală. Apărători ai moralității care aruncă cu pietre, fac pe legionarii, vorbesc ca la mahala, fac amenintări… unde se termină creștinismul și unde începe barbarismul?

Problemele lor legate de gay le știm cu toții, sunt mai ales legate de cupluri formate din bărbați Primul argument al oricărui credincios care se respectă: “Dumnezeu a dat pe pământ femeia și bărbatul, să se înmulțească; doi bărbați cum se înmulțesc?”. Da… Și lor le-a dat un bonus pentru cât de creștini sunt: Motivul labei când văd lesbiene. În continuare, problema se leagă în mod evident de principiul familiei. “Nu pot forma o familie două persoane de același sex.” (familie însemnând părinți și copii). Ba da, pot, își legalizează căsnicia, și adoptă copii sau fac înseminare. Vă amintiți de copiii ăia părăsiți în spitale, de către creștini super normali? La ăia să vă gândiți când vă mai finanțează Becali câte o biserică. Din nou, se ridică problema “Cât de marginalizat și traumatizat o să fie un copil crescut de gay!!”… serios?? Asta sună a amenințare din start, pentru că eu când voi avea un copil îl voi crește cu iubire și îl voi învăța toate valorile morale pe care trebuie să le cunoască, însă vom avea o problemă în momentul în care copilul meu va ieși pe stradă și cineva îi va dărâma fundația bună. De fapt, cred că am avea o problemă mai mare decât intoleranța față de gay… Ei bine, dacă argumentele distrug ceea ce susține un creștin, nu vă faceți griji, acesta va lansa o nouă teorie la adresa homosexualilor. “E scârbos!”… Ce anume? Aaa, zici de partea în care două persoane intrețin relații intime? Da, nici eu nu aș vrea să te văd pe tine cum… bleah. Prin urmare, cui ii pasa?...

            Nu mai continui. Am să închei prin a vă informa, pe cei care nu aveți habar și aruncați cu jigniri… Oamenii se căsătoresc pentru că se iubesc, în general. Acele “lucruri scârboase” le pot face și necăsătoriți. La urma urmei, dacă homosexualitatea ar fi fost vreo boală psihică, nu am mai fi fost în stare să cerem dreptul întemeierii unei familii, care se construiește pe bază de dragoste și nu de devianță.  

         

Sindrom social: Avortul

          

          În ultima vreme, am tot vorbit si citit despre subiectul avort. Părerile sunt trei, ca în cazul clasic, oamenii sunt împotriva, pentru, sau se abțin. Și dintre categoriile astea, cea care este împotrivă reprezintă oamenii preocupați în cea mai mare măsură, și nu o spun pentru că fac parte din ei, ci pentru că, în general, oamenii familiarizați cu un subiect sau oarecum apropiați subiectului, tind să se implice mai mult în problematică.

          Sigur, la baza procedeului de avort, stau mai multe cauze, nu sunt absurdă. Dar uneori ne întalnim în viață cu dileme etice și luăm sau nu decizia corectă.

          Am două probleme în această direcție. Excluzând cauzele speciale în care avortul este necesar, prima problemă este practica socială care îndeamnă la a gândi că un copil nedorit este și o greșeală, ba mai mult, un haos, o nenorocire. Nu, una este o sarcină nedorită și alta este un copil nedorit, dar, sincer, nu cred că există copii nedoriți. Din punctul meu de vedere,  problema asta ar trebui văzută din cu totul alt unghi și am să o spun scurt. Soluția nu este fuga de responsabilitate, ci responsabilizarea oamenilor, educarea lor morală care să îi formeze ca indivizi responsabili, nu să le inducă starea de panică și nici să îi învețe lipsa de curaj. În a doua problemă vreau să fac referire la un alt sindrom social care are la bază tot dilema etică, și anume dorința femeii de a avea copil. Pe scurt, am citit un articol scris de un tată, cu inima plină de vinovăție, care împreună cu soția sa, și-au dorit copil, dar pentru că nu se putea, au făcut tratament in vitro. În urma acestui tratament, femeia a avut tripleți și a decis să scape de doi dintre ei, pentru că (și aici spun eu înjurături). Nu a avut probleme medicale, dar pentru ca ea de fapt își dorea un singur copil, a dat cu banu’ și a decis ca doctorul să oprească inimile celorlalți doi. Ce a fost în mintea ei nu voi putea niciodată să îmi explic. Este exemplul perfect pentru sindromul egoist al femeii de a da naștere. Femeia în general își dorește un copil pentru că… își dorește un copil. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că este un lucru egoist să vrei să ai ceva al tău și să nu îl iei cu totul daca ți se oferă. Culmea, nu sunt adeptă a niciunui cult, dar am principii foarte bine stabilite pe ce înseamnă viața și adevărul. Viața înseamnă să dai o șansă cuiva din moment ce îți stă în putință, iar adevărul e să îți dorești asta nu pentru tine, nu pentru comoditatea ta, ci pentru că așa îți dictează spiritul uman. Iar ideea de a juca cărțile pe vieți mă intrigă total! Pe ce criteriu ai ales ca din trei copii să trăiască unul singur? Ceilalți doi erau mai puțin buni? 

          Acesta este articolul despre care vă vorbeam și vă las pe voi să judecați http://www.culturavietii.ro/2013/03/11/urma-sa-fim-parinti-de-tripleti-dupa-fertilizarea-in-vitro-dar-sotia-mea-a-vrut-sa-avorteze-doi-din-cei-trei-bebelusi/ .

Adevărul? Eu exist.

            
            Adevărul.

            Întrebarea potrivită pentru el nu este “care?”. Înainte de toate întrebările pe care i le atribuim, primordial și de bun simț este să știm “ce?”. Ce este Adevărul?

            Adevărul reprezintă suma tuturor lucrurilor valabile și din păcate nu îl putem înțelege per total, pentru  că el este relativ și depinde de context. Pentru fiecare dintre noi, adevărul este altceva, raportat în context personal, pentru că realitatea mea nu este totuna cu realitatea altuia. De cele mai multe ori, societatea este inamicul adevărului. De ce? Pentru că realitatea este dură, de cele mai multe ori, și de aceea poate fi neacceptată sau neînțeleasă pentru a fi acceptată. Mai întâi de toate, mă avânt să scriu despre adevăr în acest articol, deoarece sunt în situația în care cred cu toată ființa în lucrurile pe care le iubesc și de care sunt îndrăgostită, iar neîntelegerea acestui adevăr mă invită să explic ce înseamnă din punctul meu de vedere și să îmi afirm cu tărie ideea că nu poți contesta realitatea, oricare ar fi ea.
            Să vorbim așadar, despre lucruri firești. Societatea s-a dezvoltat pe ideea de uniune între oameni, omul nu poate trăi fără a aparține de ea, motiv pentru care are tendința să renunțe la o parte din ceea ce este el ca individ. Și totuși, la finalul zilei, este important să fii conștient de identitatea ta! Dacă eu ma identific cu o anume realitate și reneg acest lucru din motive sociale care implică teama de a fi marginalizat, în continuare, viața mea nu ar mai fi a mea, pe simpla bază incontestabilă a adevărului. Putem să vorbim despre adevăr în diferite contexte și domenii, putem să îl abordăm din punct de vedere filosofic, psihologic, religios, moral, însă... însă: vom ajunge la aceeași concluzie simplă. Iar acea concluzie definește adevărul ca fiind starea dictată de toate simțurile existente în organismul uman, după urmatoarele exemple logice:
           

•   Dacă îmi e sete, am nevoie să mă hidratez! E un adevăr, dacă nu îl respect, mă dezhidratez.
•   Dacă îmi vine să vomit, nu am ce să fac decât să vomit! Pentru că oricum voi vomita, pe principiul că adevărul iese mereu la iveală.
•   Dacă tot ce mă liniștește pe mine în lumea asta este muzica, atunci voi cânta. Pentru că am nevoie de asta, simplu.
•   Dacă iubesc și conștientizez faptul că am nevoie de ea ca de aer, înseamnă că adevărul este atât de simplu pe cât ți-l redau eu, din punctul meu de vedere. Faptul că acesta este adevărul meu și nu al tău, înseamnă prin logica tacită că tu nu dispui de dreptul de a mi-l contesta în vreun fel, în concluzie, singurul lucru pe care îl poți face, dacă dorești să te implici, este doar să îl înțelegi și, prin urmare, să îl accepți.

            

              Nu. Nu există niciun fel de relativitate în categoria adevărului meu personal. Nu există păreri împărțite, nu există acord sau dezacord, nu există părere negativă sau pozitivă. EU EXIST, prin adevărul pe care îl dețin, prin urmare, nu îl pot schimba, pentru că în el mă regăsesc și în el stă viața mea. În fond, nu îl pot schimba doar din cauza unor reguli sau norme sociale limitate, și nici din cauza oamenilor. Oamenii își trăiesc viețile lor, nu pe a mea și nici eu pe a lor.            
             Din nou, motivul pentru care îmi permit să scriu despre Adevăr, este faptul că simt iubirea, o respir, am nevoie de ea și sunt conștientă că aceasta este realitatea clară, nerelativă. Și să fim realiști! Ce este mai adevărat, mai simplu și mai puternic decât iubirea?            Individual, adevărul este clar, și acesta este motivul pentru care Adevărul este relativ la nivel de societate. Dacă trăim în armonie cu el, ne ușurează zilele și ne permite orice. Pilda în tot acest adevăr este să nu îl eviți, să nu îl anulezi după credințele proprii și să nu te chinui degeaba să îl schimbi. Adevărul este mai normal decât normalitatea însăși!

Fără căști prin București

        

           De câteva zile am observat că îmi lipsesc căștile de la telefon. Cum? Oameni nervoși, gramatică stricată, limbaje idioate, adolescenți în devenire, care vorbesc tare și se laudă pe lângă fete de vârsta lor care râd impresionate, uneori având râsele prostești, răsuflări ale unor trupuri obosite care stau în picioare, nepăsări ale unor trupuri nesimțite care stau jos, sunetul gol al gândurilor la grămadă, oboseala tăcută a unora, problemele răsunând ale altora, privirile pierdute, uitatul insistent la mine, toate într-un autobuz.

          Acum înțeleg importanța ascultării muzicii în căști. Era o vreme când imi plăceau oamenii, o vreme când consideram că a asculta muzică în căști înseamnă autoprivarea de bucuria de a îi observa în habitatul lor natural, urbanul. Acum consider că, dimpotrivă, înseamnă privilegiul de a merge pe stradă fără să fii nevoit să îi suporți. Căștile reprezintă lumea ta. Desigur, vedem tot ce se întâmplă în jurul nostru, dar cel puțin la mine, pregnant e auzul, nu am antrenamentul imaginii, nu mă uit la oameni, nu sunt interesată de gossip sau show. Și oricum, cu căștile în urechi, imaginea lumii se schimbă în funcție de ce asculți. Se poate să fie și faptul că sunt un personaj magic în lumea asta, întrucât reușesc să îmi cauzez stres făcând nimic, cum ar spune unii (pentru care țin să precizez că stresul nu e produsul „facerii”, ci al gânditului în exces). Pe bune, scriu asta acum pentru că niciodata nu am văzut oameni mai urâți. Sunt de-a dreptul groaznici! Nici nu știu ce caută pe pământ, nimeni nu are habar. Sunt niște cărnuri ambulante care își târăsc oasele pe asfalt. Sunt niște fantome rătăcite de gânduri pierdute și îngropate de problemele „esențiale” ale vieții, adică ce mănâncă, ce beau și cu ce... aaa, și telecomanda, să nu uităm de ea, e foarte importantă în viețile lor patetice. Bine că sunt ași cu toții în a-și da cu părerea despre oricine, asta învață cu toții de la Antena 1.

          Ce caut eu aici și când am devenit una de-a lor? Îi judec, da! Dar îi judec ca întreg, ca nație. Nu mi-aș permite să îi judec în parte, nu e treaba mea. Dar... le-a făcut cineva asta sau au fost mereu așa? Așa... știți voi cum...

          Ah... Mi-am adus aminte de un aspect cu adevărat trist. Oamenii sunt sălbatici, încă trăiesc în peșteri și da, au un instinct dezvoltat al conservării. Sunt incredibil de egoiști și de proști în goana lor spre a urca în autobuz, chiar dacă asta înseamnă să îmbrâncești, să dai coate, să stai în fața ușii, să nu faci loc când se coboară, să ai pretenții de la tineret când tu esti animal bătrân și idiot deja, să nu ții cont că e copil, să nu ții cont că e femeie, să nu ții cont că nu poate să stea mult timp în picioare, și să rămâi un imbecil ignorant în toată splendoarea ta de egoist puturos. Și pentru mine sistemul e de căcat, și pentru mine țara se conduce prost, dar n-am să calc niciodată pe cadavre, și n-am să devin mai puțin politicoasă sau inumană doar pentru că văd idioți din clipa în care mă trezesc dimineața până în clipa în care mă retrag seara în camera mea. Ne mai vedem și mâine pe stradă, sunt tot fără căști. http://www.youtube.com/watch?v=o8VZX4sHn-4

Dorință vs. Nevoie

            A vrea este mai mult decât un verb, este o dorință complexă, în permanentă schimbare și ascensiune. V-ați gândit vreodată care este diferența între a vrea și a avea nevoie? Poate că la prima vedere observăm egalitate între cele două, însă puse în balanță, aceasta se înclină mereu în funcție de vrere. Atenție, nu în favoarea ei, ci în funcție de ea. Spun asta pentru că orice ne-am dori, în majoritatea cazurilor, nevoia rămâne fie aceeași, fie în urmă, fie rătăcită, însă cert e că nu o punem pe primul loc. A vrea nu este echivalent și nici nu poate exista fără a avea nevoie. Dar este la îndemână, este promovat și este manipulant. Spre exemplu, poate vi s-a întâmplat să vreți să cumpărați ceva ce nu ați avut înainte, iar mai apoi să vă dați seama că nu aveați nevoie de acel ceva. Nevoia nu ne este alimentată mereu și de aceea VREM lucruri care să o compenseze, fapt pentru care avem tendința să gândim că nevoile sunt ceea ce deja avem, și anume toate detaliile rutinei.

            V-ați gândit vreodată la sintagma “vreau, dar am nevoie de…”? O folosim adesea, și vorbesc aici despre lucruri cu adevărat importante, nu de ultimul model de Iphone. De aceea cred că sintagma este ușor eronată la bază, pentru că atunci când ne dorim ceva foarte mult încât devine nevoie, lucrurile stau invers. Nevoia ia locul dorinței, și astfel, pentru a ajunge la nevoia ta, trebuie să VREI. Să luăm exemplul planului sentimental: “Te vreau” exprimă o mișcare bruscă și momentană, care crează impact, este folosită cu tentă sexuală și este clară în esența ei pentru că exprima un singur lucru: un impuls. “Am nevoie de tine” este mai mult decat o vrere, este o declarație.

            Nevoia este ceva de care ne aducem aminte în momentele grele, este tratată ca și Dumnezeu, la care apelăm când nu mai găsim soluții. Factorii care crează confuzie în folosirea celor două expresii sunt cel mai adesea sociali. O societate cu o evoluție accelerată, devine inevitabil superficială. Ne este mai ușor să vrem lucruri, deoarece este mai greu să aflăm de ce avem nevoie. Iar exemplele stau în tot ce ne înconjoară, pentru că masa majoritară, fiind alcătuită în graba ei din superficial, este manipulabilă și dependentă de facilitate avantajelor (starea de moment, impulsul de care vorbeam mai sus, alipirea simțurilor la sumar).

            Protest într-o altă manieră: De ce anume ai cu adevarat nevoie în viața ta și ce dorințe de moment îți stau în cale?

   În imaginea de jos aș adăuga și denumirea ultimului strat din pahar reprezentat de aer și anume CHOICES, pentru că întotdeauna facem alegeri înainte de a acționa.

România civilizată- o teorie deplasată

Cu toții ne dorim respectul celorlalți, chiar dacă poate nu îl oferim și noi la rândul nostru. Fie că respectăm pe toată lumea în mod egal, ceea ce rar se întamplă, fie că nu respectăm pe nimeni, ne deranjează întotdeauna acel om care nu ne-a respectat odată pe stradă. Unii sunt de părere că trebuie sa oferi respect pentru a îl primi înapoi, alții cred că respectul ține de supunere, de faptul că trebuie să respecți oamenii cu putere și cu un anumit statut social, alții își țin respectul într-o cutie veche și prăfuită, uitată în pod.

Cu siguranță suntem toți buni în dezbaterea teoriilor morale. Specia umană este ușor ipocrită, așa e ea, nu ai ce-i face; Susținem că e necivilizat să arunci gunoaie pe stradă, dar dacă nu e niciun coș prin zona, de ce nu...? Dacă se toarnă beton pe trotuarul din fața blocului, ne scriem repede numele cu o creangă, de ce să respectăm munca altora? Dacă se atașază o oglindă nouă în cabina liftului, scriem prima înjurătură, de ce să păstrăm curățenia, atâta timp cât nu suntem la noi acasă?? Acestea sunt exemple la ordinea zilei pe care cu toții le cunoaștem. Mă macină totuși o curiozitate legată de comportamentul fumătorului în spațiul public, și anume... de ce se simte nevoia să se arunce țigara în cea mai apropiată gaură, care nu e un coș de gunoi? Sunt fumătoare, nu fac propagandă anti, dar să fiu a naibii dacă înțeleg comoditatea asta. Ești pe stradă, în stația de autobuz... fumezi o țigară... te-ai săturat de ea și în timp ce tragi tu ultimul fum, te uiți în jurul tău (în cel mai bun caz) și strada e curată... ce faci? Lângă tine este plantat un copăcel. Ei bine, FIX in pământul copăcelului arunci tu țigara! Spune că nu e așa!... Hai să facem puțină educație în direcția acestui gen de situații. Dacă ai o țigară pe care vrei să o arunci, în primul rând trebuie să lași spiritul gregar la o parte, și să gândești cu logica ce asteaptă să fie folosită, chiar acolo, în creierul tău, pe care se întâmplă să îl ai și să și funcționeze prin exercițiu. Dacă este trotuarul curat, e un semn că stai pe un petic de civilizație, așa că următorul pas este să verifici dacă în jurul tău există un coș de gunoi. În cazul în care există, ai posibilitatea să stingi țigara pe partea de metal (exact, pentru asta servește partea de metal!) și apoi să o arunci frumos înăuntru. În cazul în care nu este un coș de gunoi în zonă, trebuie să depui mai mult efort de gândire, pentru că ghivecele din piatră sau spațiile verzi NU sunt scrumiere! Pentru cei care au impresia că totul se învârte în jurul lor, că apa și aerul sunt interminabile, that’s a big mistake, guys, pentru că respirați și beți fix din propriile voastre deșeuri (what goes around comes back around, stronger). Așadar cred că e în regulă în cazul ăsta să stingeți tigările pe asfalt, pentru că ele vor fi măturate. Acum probabil că vă gândiți: “De ce nu pot face asta din prima, și stau să iți citesc ție aberațiile?? “. E o opțiune, da. Dar eu încerc să vorbesc despre civilizație, despre cum să facem minimum de efort de gândire, care ne va ajuta pe viitor și în alte situații, că despre prostie e comod să vorbim, nu necesită baterii pentru creier.

            Trecem la alt subiect: În RATB. Dacă doriți, putem construi o poveste, cea de a doua situație fiind o continuare... Eu văd de fiecare dată când urc în autobuz, persoane care ocupă scaunele din margine, cele de la fereastră fiind libere lângă ei, în timp ce alții rămân în picioare. V-ați atașat cu super glue, mămică sau ce?! Fac o paranteză: constat că în România e important să înveți tupeul și cum să îi deranjezi pe alții ca să îți fie ție bine, pentru că sunt oameni în autobuz care ar vrea să stea jos, dar nu vor să te deranjeze pe tine, care stai ca nesimțitul în margine. Cand eram mică și mergeam cu tata cu mașina la țară, se mai oprea în stradă câte o vacă sau câte un măgar. Ei nu știau săracii că tu vroiai să treci, deci nu ai de ce să îi condamni, în schimb te poți folosi de numele lor ca să te adresezi unor oameni care fac cam la fel. Frate, nu e ca și cum nu te-ar mai lăsa să cobori ăl' din  margine, dacă te muți pe scaunul liber de la fereastră. Îți este frică să îl rogi să îți facă loc când cobori? Dar, dacă nu știi cum să te comporți într-o astfel de situație, să facem puțină educație, din nou. În primul rând, dacă ai curajul și bunăvoința să îți muți dosul la geam, ca să stea și altcineva, poți să te bucuri de priveliște, poți observa lucruri noi în orașul tău sau te poți strâmba la șoferi. Acum că ai făcut efortul ăsta, și se apropie timpul să cobori, iată ce trebuie să faci: Te adresezi celui de lângă tine frumos, și îl rogi politicos să îți facă loc. Sau mai simplu, îl întrebi dacă coboară la prima stație. Cât se poate de ușor, nu? Grea povară politețea...

            Mai rar, într-adevăr, am văzut oameni care aruncă ambalaje pe stradă, și mă bucur pentru asta. Am observat în ultimii ani o schimbare mare, oamenii chiar știu că există coșuri de gunoi. Și asta datorită oamenilor care au vrut să facă ceva cu cap în spațiul în care trăiesc.

            Cea mai amuzantă situație (să zicem) este la poștă. Conflictele sunt aceleași de când eram eu mică și mergeam des cu bunică-mea la poștă. Și pentru că vorbeam de respect... cu tot respectul, dar când vezi toți moșii și babele disperate cum se ceartă acolo pe cine știe ce căcat, te întrebi pentru cine să mai porți respect. S-a întamplat recent să am treabă la poștă și, în spatele meu să fie un nene. În timp ce îi adresam doamnei de la ghișeu întrebarea, se bagă moșul peste mine cu altă întrebare, în mod nesimțit, desconsiderând el pe toată lumea, pe mine ca și client căruia îi venise rândul, și inclusiv pe doamna de la ghișeu, care i-a spus că vorbea deja cu cineva, el în continuare spunând „doamnă, îmi răspundeți odată?”… Cum aveți pretenția de la tineret să fie respectuos, când, oameni bătrâni, ați ajuns aproape degeaba la vârsta aia?? Cât tupeu să ai și cât să profiți de pe urma unor legi nescrise ca etica? Că vorba aia, trebuie să-l respecți, că e în vârstă. Problema mea, a noastră, nu e România, problema sunt oamenii care o fac să fie înjurată și scuipată. Problema este nivelul de voință, de bun simț, de educație. Oamenii cred că se pot lipsi de norme morale, că e în regulă să trăiești în grabă și în egoism, trecând peste ceea ce te face om. Probabil din cauza unor interese puternice ale celor ce ne-au condus, a temerii din fostul regim, a perioadei de tranziție accelerate de la comunism la democrație, două regimuri care au la bază principii total diferite, a temerilor actuale față de ce crime mai poate face un guvern total dezorganizat.

            Cât despre respect, eu cred că întotdeauna îți e oferit, atâta timp cât îl oferi în mod egal fără să aștepți ceva mai bun în schimb. România civilizată o fac oamenii împăcați și împliniți, care se respectă, nu cei frustrați și egoiști, nu cei răi, care cred că trebuie să fii superior ca să fii respectat și în niciun caz cei care cred că dacă supui oamenii, te vor respecta, domnilor și doamnelor de la conducere. Trebuie să accept că România civilizată este o teorie cam deplasată. Respectul primit e chiar mucul de țigară pe care, ignorant, îl arunci în micul spațiu verde.