Puţin praf magic

Când eram prin clasa a doua, îmi aduc aminte că citeam poezia „Copii eram noi amândoi” a lui Eminescu, iar învăţătoarea ne explica sentimentul pe care poetul a vrut sa îl exprime. Ceea ce mi-a rămas mie întipărit în minte e imaginea a doi copii care făceau caruri pentru melci din coji de nucă, imagine asociată la vremea respectivă cu întrecerile între melci, pe care le organizam cand eram copil. Ni se spunea ca poetul îşi amintea cu drag de copilărie, subliniind faptul că, lăsând-o în urmă, aceasta nu i-ar mai putea oferi aceeasi bucurie, ci doar cea mai pură amintire. La acea vreme nu înţelegeam, începusem să înţeleg asta prin clasa a şaptea sau a opta, desigur nu în totalitate, când am conştientizat timpul ca fiind ireversibil. Nu înţelegeam de ce copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, nu îmi păsa să aflu răspunsul... eram doar un copil care se bucura de perioada aceea, fără să aibe habar că la un moment dat va lua sfârşit. Am crezut în Moş Crăciun până la o vârsta destul de înaintată, şi acum mai cred, numai că nu îl mai aştept. Cred în puterea magiei de orice fel, ştiu că oamenii pot face asta prin puterea exemplului personal, prin curaj şi încredere. Consider aceste fapte nişte lucruri simple care, adunate, pot împlini orice dorinţă. Sunt conştientă de faptul că Moş Crăciun este un erou, iar un erou se găseşte în fiecare dintre noi. Singura problemă e că nu ne facem timp să îl aflăm. A rămas, desigur, o urmă accentuată de copilărie în mine, permisă de zodia mea, răsfăţul din partea bunicilor, mama, de care am avut parte mai rar, tataie, care obişnuia să îmi spună poveşti înainte de culcare şi alte detalii specifice. Din fericire, am prins acele ierni când zăpada ne oferea tabloul unui basm în care totul e acoperit de un alb pufos la vedere, în care o linişte perfectă stăpâneşte natura. Îmi amintesc de o seară târzie când mă întorceam împreuna cu părinţii mei acasă, o plimbare fără maşină. Atunci am simţit pentru prima oară magia care domina copacii acoperiţi de un alb feeric, liniştea blândă în care îmi scârţâiau ghetuţele pe zăpadă. Obişnuiam să stau minute în şir la fereastră, să admir plutirea spectaculoasă a fulgilor de nea şi să ascult singurul zgomot al serii, cu care aceştia îmi încântau auzul când atingeau pămantul moale. Scriu aceste rânduri în exact aceeaşi companie. Este trecut de miezul nopţii, suntem în 28 decembrie 2010, iar afară îşi repetă istoria acelaşi basm care mi-a marcat copilăria. Ninge liniştit în oraşul meu, iar atmosfera minunată de dincolo de fereastră îmi aduce amintirile copilăriei aproape. E încântător să pot privi din nou jocul fulgilor de nea la lumina felinarelor şi paşii desenaţi pe aşternutul alb şi moale. Mi-aş dori să fac îngeraşi în zăpadă. Îmi mai este permis acest moft oare? Ceea ce vreau să spun e că, aş putea cu uşurinţa sa ies şi sa fac asta, dar nimic din lumea asta nu mi-ar mai permite să mă simt aşa cum mă simţeam când eram copil. Chiar dacă m-aş întoarce astfel în timp, nu aş mai putea vedea din aceeaşi perspectivă omul de zăpadă din curtea şcolii sau săniuţa, pârtia ar fi un loc prea mic, iar troienele de zăpadă nu ar mai fii munţi pe lângă mine. În seara asta protestez, ca de obicei... o clipă... să găsesc un motiv bun... Dacă faptul că protestez pentru că nu mai sunt copil mă face să par un copil, atunci protestez cu drag. Dar în acelaşi timp, mulţumesc pentru amintirea basmului. Este ca şi cum aş lua o carte cu basme dintr-un pod, după mulţi ani, suflând praful de pe ea. E puţin decolorată şi roasă de trecerea timpului, dar povestea e aceeaşi. Dacă ar fi să dau un sfat, aş spune să vă bucuraţi cu adevărat de cadoul naturii. Eu mă bucur din plin şi sper ca bucuria aceasta să nu lipsească nici unui copil. Sărbători fericite!:)

"Un Crăciun de neuitat" sau "Grinch, the Government"

          Anul acesta, iarna şi-a anunţat sosirea chiar din prima zi a lunii decembrie, o sosire violentă, cu temperaturi foarte scăzute, fără zăpadă, îngheţând copacii atât de tare încât dacă loveai o creangă aceasta cădea la pământ, spărgându-se precum sticla. Ca în fiecare an de sărbători, folosim simbolurile materiale şi spirituale ale Crăciunului. Pe de-o parte ne îmbodobim casele şi bradul, pe de altă parte ne amintim de semnificaţia acestei sărbători, miracolul naşterii Mântuitorului, care de fapt înseamnă faptul că oamenii sunt tâmpiți pentru că până și animalele empatizează mai bine cu o gravidă gata să nască. Oraşul Bucureşti, în care trăiesc de când m-am născut, este şi el împodobit în fiecare an cu clopoţei, reni şi steluţe multicolore care anunţă apropierea Crăciunului, în fiecare an având „teme” diferite.  Anul trecut, sărbatorile de iarna au fost „ornate” cu beculeţe albastre, argintii şi galbene care, după părerea mea au reprezentat steagul UE, cu o „mică” întârziere de 2 ani, ce-i drept. E probabil să fie faptul că ne-am simţit mai europeni în 2009 decât în 2007, poate nu ne-am simţim pregătiţi, este totuşi ruşinos să fii pe lista Europei doar cu numele, nu? Anul acesta, din punct de vedere al ornamentelor de Crăciun, am regresat. Zona cel mai des circulată a capitalei este centrul acesteia. Ca şi anul trecut, există un mesaj subliminal, strecurat printre lucrurile care ar trebui să creeze plăcere oamenilor, şi anume beculeţele colorate, de această dată în roşu şi galben, parcă strategic aşezate în zona Pieţei Universităţii, foarte circulată de tineri. Poate e doar în imaginaţia mea, you can call me crazy, dar, cromatic vorbind, din cele două culori (roşu şi galben) rezultă PORTOCALIU :D. Am ales să trec peste faptul că nici măcar a carnaval nu arată şi că sunt de prost gust, iar unele lumini sunt vizibil arse, nefiind probabil verificate înainte. Acele globuri suspendate la Universitate sunt pe jumătate stinse săracele, aţi observant? După părerea mea sunt jalnice per total. Dar eu spun că trebuie neapărat observat acest mesaj cromatic care reprezintă forma aproximativă de conducere a României, vagă în esenţa ei, dar clară în scopul reducerii ratei natalităţii. Da, ştiu, sunt doar nişte culori, aşa cum şi zvastica e doar un semn... Nu e ca şi cum mi-ar lua-o mie mintea razna, dar aici e clar ceea ce vor să transmită, deşi probabil nimeni nu va recunoaşte. E simplu de observat pentru că nu sunt prea profesionişti . Vrei sau nu vrei, anul acesta Crăciunul e mai puţin roşu, a ieşit culoarea din cauza detergentului de proastă calitate... http://www.youtube.com/watch?v=vIBdJFSGnm4

Un fel de a spune...

                  

          Toată copilăria mea am fost împotriva a orice. M-am considerat mereu o fiinţă inteligentă, cu usoare tendinţe de superioritate. Şi totuşi, nu am nicio inteligenţă superioara nimănui. Sunt doar o fire complexă care nu bea apă. Da, am într-adevăr o problemă cu setea pe ambele planuri. La propriu, nu beau cei doi litri de apă pe zi, dar sunt nopţi în care beau litri întregi de apă. La figurat, sunt superficială. Pot, dar nu vreau, iar atunci când vreau, vreau totul. Şi ce mă amuză cel mai tare este ca unii ar spune "treci dracului la muncă, ce pierzi vremea?", iar alţii ar considera faptul... o artă:). E amuzant cum totul este relativ, cum oamenii privesc cu alţi ochi, cum "bine" pentru unii înseamnă "bine personal", iar pentru alţii înseamnă "bine colectiv" sau "bine pentru altul". Dacă ajungi sa te consideri superior, nu e bine, în ideea că e compulsiv. Dar e bine să te ridici deasupra tuturor, pe un bloc, să îi observi. Sunt patetici? Sunt mici? Sunt frumosi? Te-ai juca cu ei? E în acelaşi timp amuzant egoismul oamenilor, de altfel, şi el relativ. Să fim conştienţi: suntem cu toţii egoişti. Nu e nimic de condamnat, doar avem raţiune şi, cel mai important, sentimente, care ne fac sa fim egoişti. Aţi observat ce diferenţe majore există între noi? Şi cand zic "noi", încercaţi să ieşiţi din perimetrul România, extindeţi, extindeţi... America conduce lumea, cu ajutorul noii ordini mondiale sau nu, pentru că nu ştim exact; Europa este un mozaic de cultură, un continent numai bun de colindat. Asia este primul continent al lumii, deci au o bogată cultură în spate. Australia, nu ştiu de ce este asa departe; ar fi trebuit localizată între Europa si America: e mică, drăguţă, creştină şi vorbeşte engleză :D. Africa este un continent de mari bogăţii şi neagră mizerie, cum spune titlul unei cărţi. Cu siguranţă, dacă bogăţiile noastre materiale ar fi înlocuite cu cele spirituale, am vedea în alte culori lumea, nu credeţi? Revenind la ţara noastră, noi românii ne considerăm oropsiţi de soartă. Îmi pare rau, dar mă amuz din nou. Nu ne interesează ce se întampla în afară, decât dacă ni se dă ceva gratis. Noi suntem cei mai valoroşi, dar sportul naţional este datul cu părerea. Noi suntem cei mai loviţi şi cei mai neajutoraţi, dar dacă e de firma, e perfect. Avem cele doua cuvinte care nu se mai găsesc în alte limbi: dor şi jale. Sunt din folclorul îndepărtat, nu mă iau de ele, dar măcar nu vă mai lăudaţi cu ele în prezent. Avem Guvern, asta e partea care îmi place cel mai tare :D Avem Guvern aşa de mult cum avem Legea Presei. Viitorul văzut de români în comunism ca pe veşnica portocală adusă din afară, acum îl avem ca uniformă de guvern adusă de marinar :D Măcar avem uniformă... Suntem dependenţi de promisiuni, de propagandă, de telenovele, de scandal şi de dramă. Văd tot mai mulţi tineri idioţi pe stradă, şi eu sunt unul din ei. Şi tu eşti unul din ei, ştii de ce? Pentru simplu fapt că poţi face mai mult, dar eşti indiferent faţă de tine.
          Când eram mică şi nu înţelegeam de ce unii oameni sunt răi, mi se explica în felul urmator: "când te faci mare o să înţelegi". Ce? E ceva de înteles în faptul că furi sau că îţi bati joc de altul doar ca tu să te simţi mai bine? E ceva de înţeles în faptul că te-ai obişnuit cu criminalii, îi laşi liberi şi începi să judeci homosexualii şi să îi pui pe acelaşi plan? Sunt o persoană tolerantă, de aceea sunt frustrată. Suntem toleranţi, nu? Trebuie sa fim. La ce va gandiţi cand pronunţaţi cuvântul "a tolera"? V-aţi dat seama până acum că tot ce tolerăm în ţara asta e prostia şi indiferenţa? Tolerăm discriminarea. Îi lăsăm să ne calce în picioare pe aşa numiţii conducători, care permit ca proştii să moară prin scări de bloc din cauza "ierburilor etnobotanice". Pe mine dacă m-ar întreba cineva dacă sunt de acord cu legalizarea drogurilor uşoare aş răspunde DA. Asta pentru că mi se pare penibil cum substanţele legale, care fac tot mai multe victime, sunt în ţara asta de preferat drogului usor. Noi nu ştim ce înseamnă libertatea, deşi am trecut prin comunism. Suntem un popor de influenţaţi. Noi luăm de acolo şi de acolo şi de acolo... şi realizăm un nimic. La noi competiţia se tine stransă pe "cine e mai vulgar" sau pe "cine e mai idiot". Daca ar fi existat Caragiale acum, nu s-ar fi plictisit deloc.
          Este primul meu articol din Protest, şi am putut cu greu să ţin ideile în ierarhie, drept pentru care aceasta este o mixtura a nemulţumirilor mele, în care ştiu sigur ca va oglindiţi şi voi. Aş vrea sa revin la ceva primordial pentru toţi, poate ne face sa gândim mai departe de noi şi să observam că alţii o duc chiar mai rau. Este un adevăr general valabil. Să aveţi o vizionare plăcută şi o deschidere cât mai amplă a ochilor:) http://www.youtube.com/watch?v=3v7ZQUzr0yo