Ce am învățat de la oameni

   

     

•           Nu mi se pare că oamenii ar avea valori comune cât interese pur individuale, redate ca valori colective și regăsite în tot ce ține de rațiune. 
•           Oamenii nu au principii comune, ci numai cunoștințe transmise în tradiții, folosite drept scuză pentru incapacitatea de a gândi mai presus de ei înșiși. 
•           Tot oamenii se folosesc de standarde, pentru a emite prejudecăți care să le țină de cald când au mințile goale și sufletele reci.
•           Pe oameni nu îi adună laolaltă vreo valoare morală, ei fac bine individual și rău în echipă.
•           Oamenii refuză dezbaterea deschisă când sunt invitați, dar își exprimă dezacordul când nu sunt întrebați.
•           Aceiași oameni își vând esența libertății pentru a putea urî în grup curajul iubirii.

România- țara tuturor discriminărilor

            La tv se vorbește mai peste tot despre legalizarea parteneriatului civil între persoanele de același sex. Dacă nu se începeau aceste discuții de câteva zile, nu eram capabilă să realizez ignoranța personajelor publice pe care le apreciam. Ei bine, rezonanța cu majoritatea gurilor care iau cuvântul îmi scade treptat, mă simt dezamăgită de acele puține personaje care obișnuiau să gândească în România și pentru România. Deși este o chestiune politică, nu știu ce aș putea să spun despre poziția personajelor politice. Remus Cernea e huiduit de toți pentru că se ocupă de chestiuni pe care politicienii veritabili nu dau doi bani și e cam singur pe drumul ăsta. Nu știu cine ar fi gata să îl susțină, riscând să piardă voturile majorității. Se pare că toată lumea joacă un joc al contradicțiilor, Antonescu fiind cel mai evident. Obiectul aflat la intersectarea certitudinii cu nedumerirea, în politică se numește populism. Dacă e să fim total obiectivi, putem vedea și de unde acest populism: de la intersectarea mai multor factori de factură tradiționalistă în primul rând, religioasă și mai nou psihologică, plus alte aberații născute în urma terorii generate de cucerirea planetei și popularea ei cu homosexuali. Ca să citez un contemporan plin de idei, “nu-i lăsați pe homosexuali să vină și să se înmulțească pe aici!”.

            Am să vorbesc despre drepturile homosexualilor ca despre drepturile omului, pentru că până la urmă este vorba despre oameni care cer egalitatea. Și nu am să vorbesc despre acești oameni ca despre o minoritate, pentru că mi se pare oarecum greșit acest termen de minoritate sexuală. Ceea ce m-a convins să urmăresc o dezbatere tv cu subiectul legalizării parteneriatului a fost Cristian Tudor Popescu care a intervenit telefonic în emisiune. L-am urmărit acum ceva timp vorbind despre un anume film cu tematică gay, în care protagoniste erau două femei. Fiind pasionat de filme, omul a vorbit foarte frumos despre acțiunea petrecută în poveste, dar și despre dragostea dintre cele două femei. Ca să îl aud în direct, susținând că sub nici o formă căsătoriile între persoanele de același sex nu ar trebui legalizate. Era vorba de parteneriate, dar în sfârșit, și-a spus cuvântul. Am observat că face parte din grupul oamenilor care n-au nimic cu persoanele gay, dar… au ceva cu persoanele gay. E un joc de contradicții. Adică nu îi discriminează, dar nu le-ar da drepturi. Sau cum să spunem altfel… “domne n-am nimic cu ei, dar să nu-i văd”. O dovadă că există întuneric și în mințile cele mai deschise ale României, Cristian Tudor Popescu afirmă că este de acord cu parteneriatul civil, dar nu și cu căsătoria și cu adopția. Vă rog să mă scuzați, dar eu nu cred în oameni “bine intenționați” ca exemplul de față, deși trebuie să recunosc că e un început și ăsta. Majoritatea României este fie împotriva, că este mai comod să trăiești în evul mediu, fie sunt indiferenți, asa cum dă domnul Popescu semne că ar fi. Mă întreb: există oare cineva în țara asta, destul de destupat încât să spună lucrurilor pe nume? Există cineva care să gândească relaxat dincolo de propria-i realitate? Și am aflat că există și se numește Bogdan Chirieac. Mi-am amintit că am mai avut o ocazie în care să rezonez profund cu acest om.

            În sfârșit, ideea e că nu reușesc să înțeleg forma aceasta de agresivitate a populației homofobe și e posibil să nici nu vreau să o înțeleg pentru că, astfel, m-aș oripila la gândul că trei sferturi din această țară este înapoiată din toate punctele de vedere. Mă înspăimântă până și gândul unei mulțimi de oameni proști, imaginea acestor ființe aruncând cu bucăți din puținul lor creier și comportându-se instinctiv, precum primatele când un animal străin le invadează teritoriul. Helloooo! Treziți-vă și lăsați jocurile, fiindcă este o treabă serioasă! Toți oamenii îmbătrânesc, toți mor, toți plătesc impozite, toți iubesc, toți își doresc, toți au aceleași drepturi atât la viață cât și la a-și trăi-o. Găsesc mai peste tot injurii la adresa homosexualilor, foarte multă violență din partea capetelor de care spuneam mai sus că își risipesc bucățile de creier. Îi văd ca pe niște zombie, de aceea am creat imaginea asta. Sunt acel gen de adunătură care consideră că dețin adevărul suprem și în general sunt creștini, ba mai mult, se consideră morali, ceea ce mi se pare greșit. Dacă tot tindem să dăm de înțeles că morala e totuna cu morala creștină, atunci eu zic să mai adăugăm niște denumiri, poate și criminalii au morală. Apărători ai moralității care aruncă cu pietre, fac pe legionarii, vorbesc ca la mahala, fac amenintări… unde se termină creștinismul și unde începe barbarismul?

Problemele lor legate de gay le știm cu toții, sunt mai ales legate de cupluri formate din bărbați Primul argument al oricărui credincios care se respectă: “Dumnezeu a dat pe pământ femeia și bărbatul, să se înmulțească; doi bărbați cum se înmulțesc?”. Da… Și lor le-a dat un bonus pentru cât de creștini sunt: Motivul labei când văd lesbiene. În continuare, problema se leagă în mod evident de principiul familiei. “Nu pot forma o familie două persoane de același sex.” (familie însemnând părinți și copii). Ba da, pot, își legalizează căsnicia, și adoptă copii sau fac înseminare. Vă amintiți de copiii ăia părăsiți în spitale, de către creștini super normali? La ăia să vă gândiți când vă mai finanțează Becali câte o biserică. Din nou, se ridică problema “Cât de marginalizat și traumatizat o să fie un copil crescut de gay!!”… serios?? Asta sună a amenințare din start, pentru că eu când voi avea un copil îl voi crește cu iubire și îl voi învăța toate valorile morale pe care trebuie să le cunoască, însă vom avea o problemă în momentul în care copilul meu va ieși pe stradă și cineva îi va dărâma fundația bună. De fapt, cred că am avea o problemă mai mare decât intoleranța față de gay… Ei bine, dacă argumentele distrug ceea ce susține un creștin, nu vă faceți griji, acesta va lansa o nouă teorie la adresa homosexualilor. “E scârbos!”… Ce anume? Aaa, zici de partea în care două persoane intrețin relații intime? Da, nici eu nu aș vrea să te văd pe tine cum… bleah. Prin urmare, cui ii pasa?...

            Nu mai continui. Am să închei prin a vă informa, pe cei care nu aveți habar și aruncați cu jigniri… Oamenii se căsătoresc pentru că se iubesc, în general. Acele “lucruri scârboase” le pot face și necăsătoriți. La urma urmei, dacă homosexualitatea ar fi fost vreo boală psihică, nu am mai fi fost în stare să cerem dreptul întemeierii unei familii, care se construiește pe bază de dragoste și nu de devianță.  

         

Sindrom social: Avortul

          

          În ultima vreme, am tot vorbit si citit despre subiectul avort. Părerile sunt trei, ca în cazul clasic, oamenii sunt împotriva, pentru, sau se abțin. Și dintre categoriile astea, cea care este împotrivă reprezintă oamenii preocupați în cea mai mare măsură, și nu o spun pentru că fac parte din ei, ci pentru că, în general, oamenii familiarizați cu un subiect sau oarecum apropiați subiectului, tind să se implice mai mult în problematică.

          Sigur, la baza procedeului de avort, stau mai multe cauze, nu sunt absurdă. Dar uneori ne întalnim în viață cu dileme etice și luăm sau nu decizia corectă.

          Am două probleme în această direcție. Excluzând cauzele speciale în care avortul este necesar, prima problemă este practica socială care îndeamnă la a gândi că un copil nedorit este și o greșeală, ba mai mult, un haos, o nenorocire. Nu, una este o sarcină nedorită și alta este un copil nedorit, dar, sincer, nu cred că există copii nedoriți. Din punctul meu de vedere,  problema asta ar trebui văzută din cu totul alt unghi și am să o spun scurt. Soluția nu este fuga de responsabilitate, ci responsabilizarea oamenilor, educarea lor morală care să îi formeze ca indivizi responsabili, nu să le inducă starea de panică și nici să îi învețe lipsa de curaj. În a doua problemă vreau să fac referire la un alt sindrom social care are la bază tot dilema etică, și anume dorința femeii de a avea copil. Pe scurt, am citit un articol scris de un tată, cu inima plină de vinovăție, care împreună cu soția sa, și-au dorit copil, dar pentru că nu se putea, au făcut tratament in vitro. În urma acestui tratament, femeia a avut tripleți și a decis să scape de doi dintre ei, pentru că (și aici spun eu înjurături). Nu a avut probleme medicale, dar pentru ca ea de fapt își dorea un singur copil, a dat cu banu’ și a decis ca doctorul să oprească inimile celorlalți doi. Ce a fost în mintea ei nu voi putea niciodată să îmi explic. Este exemplul perfect pentru sindromul egoist al femeii de a da naștere. Femeia în general își dorește un copil pentru că… își dorește un copil. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că este un lucru egoist să vrei să ai ceva al tău și să nu îl iei cu totul daca ți se oferă. Culmea, nu sunt adeptă a niciunui cult, dar am principii foarte bine stabilite pe ce înseamnă viața și adevărul. Viața înseamnă să dai o șansă cuiva din moment ce îți stă în putință, iar adevărul e să îți dorești asta nu pentru tine, nu pentru comoditatea ta, ci pentru că așa îți dictează spiritul uman. Iar ideea de a juca cărțile pe vieți mă intrigă total! Pe ce criteriu ai ales ca din trei copii să trăiască unul singur? Ceilalți doi erau mai puțin buni? 

          Acesta este articolul despre care vă vorbeam și vă las pe voi să judecați http://www.culturavietii.ro/2013/03/11/urma-sa-fim-parinti-de-tripleti-dupa-fertilizarea-in-vitro-dar-sotia-mea-a-vrut-sa-avorteze-doi-din-cei-trei-bebelusi/ .

Adevărul? Eu exist.

            
            Adevărul.

            Întrebarea potrivită pentru el nu este “care?”. Înainte de toate întrebările pe care i le atribuim, primordial și de bun simț este să știm “ce?”. Ce este Adevărul?

            Adevărul reprezintă suma tuturor lucrurilor valabile și din păcate nu îl putem înțelege per total, pentru  că el este relativ și depinde de context. Pentru fiecare dintre noi, adevărul este altceva, raportat în context personal, pentru că realitatea mea nu este totuna cu realitatea altuia. De cele mai multe ori, societatea este inamicul adevărului. De ce? Pentru că realitatea este dură, de cele mai multe ori, și de aceea poate fi neacceptată sau neînțeleasă pentru a fi acceptată. Mai întâi de toate, mă avânt să scriu despre adevăr în acest articol, deoarece sunt în situația în care cred cu toată ființa în lucrurile pe care le iubesc și de care sunt îndrăgostită, iar neîntelegerea acestui adevăr mă invită să explic ce înseamnă din punctul meu de vedere și să îmi afirm cu tărie ideea că nu poți contesta realitatea, oricare ar fi ea.
            Să vorbim așadar, despre lucruri firești. Societatea s-a dezvoltat pe ideea de uniune între oameni, omul nu poate trăi fără a aparține de ea, motiv pentru care are tendința să renunțe la o parte din ceea ce este el ca individ. Și totuși, la finalul zilei, este important să fii conștient de identitatea ta! Dacă eu ma identific cu o anume realitate și reneg acest lucru din motive sociale care implică teama de a fi marginalizat, în continuare, viața mea nu ar mai fi a mea, pe simpla bază incontestabilă a adevărului. Putem să vorbim despre adevăr în diferite contexte și domenii, putem să îl abordăm din punct de vedere filosofic, psihologic, religios, moral, însă... însă: vom ajunge la aceeași concluzie simplă. Iar acea concluzie definește adevărul ca fiind starea dictată de toate simțurile existente în organismul uman, după urmatoarele exemple logice:
           

•   Dacă îmi e sete, am nevoie să mă hidratez! E un adevăr, dacă nu îl respect, mă dezhidratez.
•   Dacă îmi vine să vomit, nu am ce să fac decât să vomit! Pentru că oricum voi vomita, pe principiul că adevărul iese mereu la iveală.
•   Dacă tot ce mă liniștește pe mine în lumea asta este muzica, atunci voi cânta. Pentru că am nevoie de asta, simplu.
•   Dacă iubesc și conștientizez faptul că am nevoie de ea ca de aer, înseamnă că adevărul este atât de simplu pe cât ți-l redau eu, din punctul meu de vedere. Faptul că acesta este adevărul meu și nu al tău, înseamnă prin logica tacită că tu nu dispui de dreptul de a mi-l contesta în vreun fel, în concluzie, singurul lucru pe care îl poți face, dacă dorești să te implici, este doar să îl înțelegi și, prin urmare, să îl accepți.

            

              Nu. Nu există niciun fel de relativitate în categoria adevărului meu personal. Nu există păreri împărțite, nu există acord sau dezacord, nu există părere negativă sau pozitivă. EU EXIST, prin adevărul pe care îl dețin, prin urmare, nu îl pot schimba, pentru că în el mă regăsesc și în el stă viața mea. În fond, nu îl pot schimba doar din cauza unor reguli sau norme sociale limitate, și nici din cauza oamenilor. Oamenii își trăiesc viețile lor, nu pe a mea și nici eu pe a lor.            
             Din nou, motivul pentru care îmi permit să scriu despre Adevăr, este faptul că simt iubirea, o respir, am nevoie de ea și sunt conștientă că aceasta este realitatea clară, nerelativă. Și să fim realiști! Ce este mai adevărat, mai simplu și mai puternic decât iubirea?            Individual, adevărul este clar, și acesta este motivul pentru care Adevărul este relativ la nivel de societate. Dacă trăim în armonie cu el, ne ușurează zilele și ne permite orice. Pilda în tot acest adevăr este să nu îl eviți, să nu îl anulezi după credințele proprii și să nu te chinui degeaba să îl schimbi. Adevărul este mai normal decât normalitatea însăși!

Fără căști prin București

        

           De câteva zile am observat că îmi lipsesc căștile de la telefon. Cum? Oameni nervoși, gramatică stricată, limbaje idioate, adolescenți în devenire, care vorbesc tare și se laudă pe lângă fete de vârsta lor care râd impresionate, uneori având râsele prostești, răsuflări ale unor trupuri obosite care stau în picioare, nepăsări ale unor trupuri nesimțite care stau jos, sunetul gol al gândurilor la grămadă, oboseala tăcută a unora, problemele răsunând ale altora, privirile pierdute, uitatul insistent la mine, toate într-un autobuz.

          Acum înțeleg importanța ascultării muzicii în căști. Era o vreme când imi plăceau oamenii, o vreme când consideram că a asculta muzică în căști înseamnă autoprivarea de bucuria de a îi observa în habitatul lor natural, urbanul. Acum consider că, dimpotrivă, înseamnă privilegiul de a merge pe stradă fără să fii nevoit să îi suporți. Căștile reprezintă lumea ta. Desigur, vedem tot ce se întâmplă în jurul nostru, dar cel puțin la mine, pregnant e auzul, nu am antrenamentul imaginii, nu mă uit la oameni, nu sunt interesată de gossip sau show. Și oricum, cu căștile în urechi, imaginea lumii se schimbă în funcție de ce asculți. Se poate să fie și faptul că sunt un personaj magic în lumea asta, întrucât reușesc să îmi cauzez stres făcând nimic, cum ar spune unii (pentru care țin să precizez că stresul nu e produsul „facerii”, ci al gânditului în exces). Pe bune, scriu asta acum pentru că niciodata nu am văzut oameni mai urâți. Sunt de-a dreptul groaznici! Nici nu știu ce caută pe pământ, nimeni nu are habar. Sunt niște cărnuri ambulante care își târăsc oasele pe asfalt. Sunt niște fantome rătăcite de gânduri pierdute și îngropate de problemele „esențiale” ale vieții, adică ce mănâncă, ce beau și cu ce... aaa, și telecomanda, să nu uităm de ea, e foarte importantă în viețile lor patetice. Bine că sunt ași cu toții în a-și da cu părerea despre oricine, asta învață cu toții de la Antena 1.

          Ce caut eu aici și când am devenit una de-a lor? Îi judec, da! Dar îi judec ca întreg, ca nație. Nu mi-aș permite să îi judec în parte, nu e treaba mea. Dar... le-a făcut cineva asta sau au fost mereu așa? Așa... știți voi cum...

          Ah... Mi-am adus aminte de un aspect cu adevărat trist. Oamenii sunt sălbatici, încă trăiesc în peșteri și da, au un instinct dezvoltat al conservării. Sunt incredibil de egoiști și de proști în goana lor spre a urca în autobuz, chiar dacă asta înseamnă să îmbrâncești, să dai coate, să stai în fața ușii, să nu faci loc când se coboară, să ai pretenții de la tineret când tu esti animal bătrân și idiot deja, să nu ții cont că e copil, să nu ții cont că e femeie, să nu ții cont că nu poate să stea mult timp în picioare, și să rămâi un imbecil ignorant în toată splendoarea ta de egoist puturos. Și pentru mine sistemul e de căcat, și pentru mine țara se conduce prost, dar n-am să calc niciodată pe cadavre, și n-am să devin mai puțin politicoasă sau inumană doar pentru că văd idioți din clipa în care mă trezesc dimineața până în clipa în care mă retrag seara în camera mea. Ne mai vedem și mâine pe stradă, sunt tot fără căști. http://www.youtube.com/watch?v=o8VZX4sHn-4